Ca sa nu mai tot mergem dimineata si sa ne intoarcem seara, Aurica si Feri pun la cale o iesire de sambata seara la casuta noastra draga de pe valea Arpasului. Se raliaza iesirii Cristi cu Elena, Zsolt cu Alexandra si Flo cu Corina. Loganele gem de placere cand demareaza sambata seara la 18 cand pleaca din Medias. Pe la 21 am parcat mainile pe drumul forestier care duce „La Role”. O pornim prin niste noroaie mai mari decat bocancii nostri si suntem in curand pictati pana in ceafa de stropi. Alexandra, prietena lui Zsolt, e la prima ei iesire cu noi. Si nu-i deloc usor pentru ca la prima panta da de greu si pufaie mai ceva ca o locomotiva din primul razboi mondial. Flo si Aurica nu mai contenesc cu amabilitatile: „Lasa, nu te speria, ce-a fost mai usor a trecut, abia dupa panta asta incepe greul”, „Am facut doua ore pana acum, nici o problema, mai avem inca sase” care evident o duc la disperare. Insa hopul cel greu trece, urcusul se domoleste si ne intram cu totii in ritm. Ba chiar reusim sa bagam un ritm atat de bun incat inainte de ora 1 fara 20 suntem la casuta.
Pentru cei care nu au facut pana acum un traseu de noapte, nu au gustat cu adevarat farmecul muntelui. Padurea noaptea are un mister pe care ziua nu il banuiesti. E drept, unii urca mai mult cu frica in spate pentru ca nu stii de unde sare ursul in poteca dar ajungem sus fara cel mai mic incident. Ba inca suntem in verva, mai ales Elena care cu vocea-i de soprana scapata dintre cratite umple cabanutza cu cantece culese de pe la biserica penticostala. Nu reuseste insa sa smulga ropote de aplauze decat atunci cand promite sa nu mai cante. Adormim cu greu pe la ora 2.30 imperecheati traditional, cu exceptia lui Aurica si Feri care culeg carabusi si paianjeni din jurul patului lor spre disperarea lui Feri care urla la fiecare noua descoperire a lui Aurica.
Dimineata vine mai devreme decat am fi vrut ajutata de telefonul lui Feri care suna la 6.30. Atat le trebuie celor din familia Botoc care nu mai dorm si incep sa susoteasca, sa puna de ceai ca niste buni gospodari. Din pacte suntem prea putin dormiti si nu avem chef sa ne trezim. Pe la 7 Flo nu mai rabda si isi ia izoprenul si sacul de dormit in spinare si iese in fata cabanei in speranta ca mai poate trage un pui mic de somn in liniste. Somnul nu se mai lipeste insa de niciunul. Dimineata e insorita si crestele inzapezite se vad maiestuos in apropiere. Pajistea plina de branduse si flori de primavara e uscata, semna ca daca nu a fost roua, posibil sa ploua. Deocamdata nu ne facem griji decat de stomacurile care isi cer drepturile. Se pun supele, ceaiurile, cafele si alte leacuri care sa ne puna pe picioare. Dupa un mic dejun ca un adevarat festin, o pornim spre caldarea superioara. E plin de zapada mai sus asa ca nu ne propunem o tinta anume, mai degraba mergem pana unde se poate. Dupa o intalnire cu un urs si o turma de vre-o 12 capre negre – e drept ca la distanta – urcam pana in fundul caldarii. Zapada e destul de groasa si se vad urmele numeroaselor avalanse. E prea riscant sa mergem mai departe asa ca facem cale intoarsa. Peisajul vaii glaciare este splendid, calcam un verde viu plin de branduse in timp ce contemplam crestele inzapezite spintecand burtile norilor ce se agata de ele. Norii se aduna incet incet asa ca dupa o gustare din batoane, biscuiti si apa, o luam inapoi spre casuta. Flo si Corina se baga la o tura de sport extrem: inot intr-o bulboana din rau cu apa de 1-2 grade (aici la inaltime abia acum se topesc zapezile). Scufundarea in apa rece ca gheata este un test bun de voce: dupa prima fractiune de secunda, racnesti ca un apucat si cauti cu disperare cea mai apropiata scapare spre mal. Dupa trei scufundari, atat anatomia masculina cat si cea feminina se modifica atat de radical incat nu ne mai incumetam la inca o baie; in timp ce unele chestii se reduc al extrem, altele se ascut si impung tricoul mai ceva ca un roi de bondari infuriati. Intre timp Cristi isi noteaza dimensiuni la ferestre si ce alte reparatii ar mai trebui facute (asta era de fapt principalul motiv al iesirii noastre), mancam desigur copios si pentru ca norii se aduna din ce in ce mai insistent, ne grabim sa o luam la vale. Spre deosebire de ceilalti, Aurica are o misiune mai speciala: cara pietre pe rucsack fara sa stie in tim ce ceilalti chicotesc in jurul lui. Dar stai linistit, dragul nostru prieten, inceputul in constructii nu a fost usor nimanui. Sa nu uitam vorba proverbului „Cine cara azi ca fraierul o piatra, maine care degeaba un munte”. La mina abandonata de pe drumul de coborare, Cristi si cu Flo plaseaza o comoara geocaching ca sa mai crestem atractivitatea zonei apoi ne indreptam cu totii spre casa. Am scapat neplouati inca o tura.
Click aici pentru fotografii.
{jcomments on}
