Pentru ca nu mai iesisem de ceva vreme la munte, stateam locului din ce in ce mai greu. Asa ca duminica dimineata la 7.30 (teoretic) dar in fapt la 8 plecam spre munte sase voinici si fete mandre in Loganul de serviciu. Sase, va intrebati poate cu mirare… Pai da, daca il socotim pe Bloghita, care era nerabdator sa se rupa in figuri pe Piciorul Barcaciului. Asa ca Feri, Cristi, Elena, Corina si Flo il insotesc bucurosi pe micul aventurier. Din Sibiu ni se alatura Alina (alias Lizuca) si Calin, sotul ei.
Pe la 10 ajungem la cabana Poiana Neamtului iar pe la 10.20 plecam in sus spre cabana Barcaciu cu gand sa urcam apoi mai sus pe Picior de unde privelistile sunt superbe. Din pacate se porneste un pui de ninsoare si o ceata pe masura ce urcam asa ca privelistea e din ce in ce mai limitata. Urcusul nu pare prea greu pentru aproape nici unul, Corina mai scoate limba a lehamite din cand in cand dar isi intra rapid in forma. Feri insa ii da lectii de viteza inclusiv lui Praslea cel voinic. Se vede treaba ca tratamentul indelungat cu Red Bull l-a lasat cu sechele adanci si acum rupe pe poteca tot ce prinde. Asa ca a ajuns primul la cabana, a abut un ceai, a mancat ceva, a povestit la telefon cu mandrele si abia intr-un tarziu am ajuns si noi.
In cabana, plin ochi! Un grup de tineri de la nu-stiu-care biserica iesisera pe munte. Noi habar nu aveam de ei asa ca ne aruncam asupra ceaiului lui Nea Petre si luam in stapanire o chitara ratacita de pe-acolo. Si dai cu cantece.. „Imi vine sa te-njur de Dumnezeu / Si-apoi sa-L rog pe El sa te salveze”, apoi o strofa dedicatie pt cabanier „Bine-i Doamne la Barcaci / Poti sa manci si sa te c**i / Insa cand te c**i mai bine / Da Nea Petre peste tine”. Dupa ce ne dam noi in stamba, cer si ei chitara si incep sa cante in cor „Isuse Te iubim… etc.” Am mai fi vrut sa le tragem o Parcaschiva in varianta scandaloasa dar pana la urma le lasam chitara; in fond nu vrem sa incepem un razboi cultural. Ne interesam cum e poteca si zapada mai sus dar aflam ca fara coltari nu sunt sanse sa urcam. Zapada se topise din cauza caldurii si a inghetat la loc si deasupra are acum o crusta dura de gheata. Ne gandim sa mergem pe poteca spre lacul Avrig pana la intersectia cu paraul care vine de la lac si apoi sa coboram pe firul apei la vale pana la Poiana Neamtului insa pe firul apei au ramas copaci doborati de la viitura de anul trecut si cum e si gheata si zapada, nu avem prea multe sanse de izbanda. Nea Petre ne scoate insa din impas cu o varianta alternativa de coborare de la cabana: sa o luam prin taietura unui funicular dezafectat ce ne duce fix in capatul drumului forestier ce urca de la Poiana Neamtului pe vale in sus.
Aici insa ne impartim cu optiunile de coborare. Bloghita cere disperat aventura bulbucandu-si ochii nazdravani, excitat numai cand aude ca traseul este mai dificil si deci evident mai interesant. Cristi se inscrie si el traseul alternativ, Corina si Flo sunt inscrisi din oficiu iar Feri, cu o ultima zvacnire, decide sa vina si el dar cu conditia sa-i dea Corina parazapezile. Zis si facut, asa ca din poteca ne abatem la stanga spre taietura funicularului. Lucrurile nu sunt insa asa de simple pe cum am crede. Zapada e mare, are o crusta destul de tare deasupra dar nu destul de rezistenta ca sa ne tina. Asa ca ne afundam in ea in cel mai enervant mod cu putinta. Sa te dai nu te tine, in schimb te impiedica la mers de parca ai umbla printr-un lan de carlige. Feri renunta insa si se intoarce in poteca insa numai dupa ce a plecat cu totul, constata Corina ca nu i-a returnat parazapezile. Asa ca vine si ea in urma noastra bombanind si promitandu-i in sinea ei o revansa pe cinste. Dar deocamdata ne luptam cu zapada care nu vrea sa ne ajute cu nimic: incercam un derdelus insa crusta se rupe si in loc de tobogan facem niste trepte in zapada din ce in ce mai adanci pe masura ce ne trantim fundurile in ele. Panta devine din ce in ce mai abrupta si ne gasim cu greu drum printre crengi si copaci doborati. Se pare ca singura varianta rapida ar fi sa ne dam peste cap insa dupa cateva ture suntem buimaci de tot. Asa ca nu ne ramane decat sa coboram in picioare si alternativ in cap, in fund, pe burta si asa mai departe. Pana la urma orice panta se termina si ajungem la firul apei. Aici insa… treci daca ai pe unde! Apa mare sare nervoasa peste pietre si nu gasim nici un loc mai acatari pe unde am putea sari. Nu ne ramane altceva decat sa incropim o punte dintr-un trunchi de copac pe care Flo il urneste cu greu la indicatiile Corinei : impingeeeee, inca o dataaaa, mai taaare. Deh, greu de satisfacut asa mandrete de fata pe frigul asta. Radem insa inveseliti cand reusim si mai cu frica, mai cu grija reusim sa trecem apa teferi si navatamati. Ajunsi dincolo in drumul forestier izbucnim toti fericiti: SUPER TARE!
De aici in cca 25 de minute suntem la cabana Poiana Neamtului unde ceilalti ne asteapta la un ceai. Le povestim si lor aventurile noastre, apoi ne grabim spre casa mai ales ca ninge tot mai indesat si zapada se asterne din ce in ce mai insistent. Suntem fericiti: am explorat o noua bucata de traseu, am avut parte de aventura si acum pe drumul spre casa ne incanta auzul cine altii decat meseriasii de la Plus Noi cu ale lor „Cantece crude”
