„Daca Fagarasul e muntele pe care il vad ca pe un sot, Piatra Craiului este cu siguranta amantul” spunea Corina nu demult despre cei doi munti, pentru ca daca in Fagaras ma simt ca acasa, Craiul imi da intotdeauna senzatii tari. Se pare ca nici tura noastra nu a fost lipsita de peripetii. Dar nu stiam asta sambata de dimineata cand am pornit amandoi (Florin si Corina) cu gandul sa parcurgem traseul de maraton Piatra Craiului ca si recunoastere preliminara, o bucla ce incepe din Zarnesti, trece prin Magura, Saua Funduri, Ref, Spirla, Plaiu Foii si inapoi in Zarnesti.
Cum era deja tarziu cand am ajuns in Zarnesti, ne-am decis ca pentru sambata sa ne oprim in Plaiu Foii, si sa facem o ascensiune in Crai de cateva ore ca sa nu pierdem vremea degeaba. Dupa o scurta consultare cu nea Vladut, Corina, ca si o (aproape) cunoscatoare a locurilor, decide sa urcam pe Valea Vladusca pana sus pe Anghelide si sa coboram pe Padina lui Calinet. Zis si facut, o luam la trap, depasind mai multe grupuri de turisti care urcau si ei prin zona. Ajungem pana la baza peretilor de piatra cu limba scoasa de atata graba insa, cum urcam pe o poteca nemarcata, nu gaseam de nici un fel punctul de acces mai departe. Dupa vre-o jumatate de ora de boncaluit printre pietre, gasim in sfarsit drumul si urcam pe la Santinela, apoi prin micul canion si ajungem pe Braul de mijloc. De aici ne continuam drumul spre padina lui Calinet dar cand ajungem la coltii gemeni pierdem poteca si o luam aiurea intai in jos pana la o saritoare imensa de care nu putem trece, apoi in sus, pana ce catararea devine atat de dificila incat trebuie sa ne intoarcem. Si bine facem pentru ca dupa nici 10 minute de intors, gasim poteca adevarata si ne continuam drumul. La Termopile, ne decidem sa coboram din masiv, avand in vedere ca era deja 7 seara, asa ca o luam pe poteca care coboara direct spre Plaiul Foii (tot nemarcata). E deja seara cand ajungem la cabana, lumea e in jurul focului, canta, se distreaza.
Facem o baie in rau si dupa ce mancam, Corina propune sa dormim in fan in sura lui nea Vladut. Interesant, imi zic, nu am mai dormit niciodata in fan, sigur e moale, dormi ca in puf! Asa ca dupa ceva vreme de povesti si cantece in jurul unei chitari, ne luam sacii de dormit si ne urcam in fan. Ne aranjam noi pe acolo cum putem pe intuneric si ne cufundam in fan pentru somn. Nu trece mult, si deja se aude sforaitul incetisor al Corinei, semn ca fanul a luat-o in brate mai cu folos decat mine. Pe mine, se pare insa ca nu m-a prea iubit, pentru ca somnul nu se lipeste de mine cu nici un chip. Ma zvarcolesc, ma sucesc, ba ma inteapa ceva, ba e o groapa in care ma afund, ba inghit praf cand ma foiesc, orice, numai somn nu. Se face ora 12 noaptea, apoi 1, apoi 1.30 si eu inca ma chinui sa adorm. Dupa o vreme atipesc de oboseala dar nu trece mult, si un caine incepe sa latre nervos langa sura. Bineinteles ca tresar din somn care iar nu mai vine. Cand atipesc cu chiu cu vai din nou, cainele ca un bun paznic, sare la latrat din nou. De data asta, somnul nu mai vine defel si ma uit rand pe rand la ceas cum trec orele: 2, 3, 4, le numaram ca pe oile psihiatrului. Pe la 4 furios, disperat, dezamagit si mai ales rupt de oboseala, ma decid sa ma mut din fan pe o saltea pe care o vazusem langa fan. Ah, inspirata mutare. In sfarsit un loc neted pe care sa te poti intinde. Si e liniste, toata lumea doarme deci mai am vre-o 3 – 4 ore de somn pe care le pot prinde. Ma destind cu totul si sunt gata sa adorm exact cand bunul meu prieten, incepe sa latre furios. Si latra asa pret de vre-o trei ceasuri la fiecare minut cu o precizie de ceas atomic, si-mi vine si mie sa urlu, sa latru si sa dau din coada de ciuda. L-as strange de gat cu atata dragoste incat ar scoate o limba mai lunga decat lantul in care se agita. Dar nu am ce face, deja s-a luminat , oamenii incep sa se trezeasca, asa ca renunt sa mai dorm si cobor din sura, ii arunc o privire turbata cand trec pe langa el in timp ce da din coada vesel parca zambind: „Sunt bun, nu-i asa, mi-am facut datoria si v-am pazit!” Ma duc in masina si adorm ghemuit pe bancheta din spate a Loganului, ghemuit si imboldit de centurile de siguranta care ma impung in coaste.
Nu mai sunt in stare sa fac nici o alergare pe ziua de azi, nu mai vreau nici munte nici concurs, nici crai, nici caini, vreau doar sa dooooooorm, o ora, o zi , o saptamana pana imi iese oboseala din oase si furia din creier, si imi jur solemn in gandul meu sa nu mai calc in veci prin Plaiu Foii. Mai am totusi puterea sa rad de toata situatia, in fond, toata lumea fusese bine intentionata (inclusiv cainele) asa ca radem de toata tevatura si plecam spre Magura sa vedem Craiul de pe latura cealalta. Drumul care urca e insa atat de rau, incat preferam sa coboram pe alta parte, prin satul Pestera. Dar ca doi bravi navigatori ce suntem, o luam aiurea pe un drum, si cum de la o vreme ni se pare noua ca ceva nu este in regula, ne oprim sa intrebam. Si bine facem pentru ca aflam nu doar ca am luat-o prost ci si ca avem pana pe spate. Ei, nu-i mare problema, masina ar trebui sa aiba toate cele necesare ca sa o schimbam. Dar cum? Ne uitam amandoi la masina si ne bufneste rasul. Mai intai trebuie sa cautam roata care o fi ea pe undeva… o gasim sub masina dar acum apare alta problema, cum o scoatem de acolo? Imi aduc aminte ca atunci cand cumparasem masina, imi zisese agentul de vanzari ca trebuie sa fac ceva din portbagaj. Asa ca luam toate bagajele si le mutam pe bancheta din spate. Ei drace, acum tre sa scoatem toata mocheta din Loganul asta MCV (combi)? Pana la urma descoperim un surub si toate incep sa se lege. Eliberam roata de rezerva, o dam jos pe cea cu pana, si o inlocuim. Acum ca treaba e facuta, nu ne mai ramane decat sa ne intoarcem sa o luam pe drumul corect. Facem insa inteleptul gest de a intreba un localnic daca asta e drumul bun. Asta este, ne confirma omul, dar e tare rau; zilele trecute a cazut o masina si s-au chinuit tare sa o scoata. Corina inlemneste brusc, si schimba ratingul drumului pe care am venit din „foarte rau, nu ne mai intoarcem pe el” in „e buuuuuuun, am supravietuit o data pe el, mai merge o data!” Asa ca ne intoarcem cu coada intre picioare inapoi spre Zarnesti, mai dam o tura la hora cu brazi sa cautam o comoara geocaching pe care evident nu o gasim fara GPS, asa ca decidem ca nu mai vrem alte aventuri si o luam repejor spre casa.
