Muntii Capatanii nu sunt printre destinatiile de top pentru marea majoritate a iubitorilor de munte. Cu creasta principala lina si inierbata ofera un peisaj mai putin apetisant pentru uni i amatori de ture spectaculoase. Cu toate acestea, culmea secundara Buila-Vanturarita din acest masiv aduce un plus de adrenalina pe care de la distanta l-ai putea ghici cu greu. Amestecul de cristalin si calcare ofera o varietate savuroasa de chei, tancuri, creste, pesteri si multe, multe surprize.
Am plecat de acasa cu o harta veche care nu reflecta schimbarile din ultimii 30 de ani. Bazandu-ne pe datele respective si informatiile unor prieteni urcam din Ramicu Valcea pana in Baile Olanesti de unde o luam in continuare pe drum forestier. Ceea ce mizam noi insa sa fie un drum forestier se dovedeste a fi o poteca si prin urmare constatam ca am batut cativa zeci de km degeaba. Revenim inspre sat Valea Cheii unde se afla intersectia cu celalalt drum si urcam intai pe asfalt apoi pe forestier spre Schitul Pahomie; nu mergem insa chiar la schit ci pastram drumul forestier principal pana ce serpentinele ne aduc deasupra cheilor Cheii la tunelul ce strabate muntele pe sub saua Stogsoara apoi coboram pe intuneric cu inima cat un purice pana la cabana Cheia (fosta canton). Cabanierul primitor se ofera sa ne ajute sa gasim un loc de cort prin desisul de masini si corturi din jurul cabanei.
An doua zi, ne decidem sa facem o bucata de creasta, asa ca pornim pe la ora 11 in traseu , urcam cale de un ceas si jumatate pana in stana Comarnice . Planul nostru de a incepe creasta din Curmatura „La oale” e dat insa peste cap de un grup de turisti din Miercurea Ciuc care tocmai renuntasera la aceeasi varianta de traseu. Asa ca ne grupam cu totii si o luam pe sub creasta spre Poiana Frumoasa mizand sa urcam in creasta pe un traseu cu punct albastru. Noi trecem insa hlizindu-ne si pozand de zor fara sa vedem vre-un marcaj pana constatam ca de fapt am trecut de el. Hotarati totusi sa ajungem in creasta cu orice pret, ochim o panta ceva mai moale si incepem un urcus sustinut pana in creasta unde ajungem cca 20 minute mai tarziu. Urcam apoi pe varful Buila (1849) si pe Vanturarita I (1885), cel mai inalt varf din creasta secundara a Capatanii si gasim in creasta marcajul punct albastru acoperit cu vopsea alba semn ca a fost dezafectat din cine stie ce motive si ne felicitam in gand pentru optiunea noastra. Dupa un popas de odihna si un pranz rapid, plasam o comoara Geocaching nu departe de varf, ne despartim de ciucani 🙂 si ne continuam drumul pe creasta hotarati sa o facem in sens invers fata de proiectul initial adica dinspre Buila spre curmatura „La oale”. Un indicator ne prevesteste 3-4 ore si un traseu interzis iarna. Pentru cei care au strabatut Piatra Craiului si Fagarasul pe creasta, vor intelege ce a urmat pentru noi. Daca pana aici creasta fusese inierbata si relativ usor de strabatut, ne lansam acum intr-o succesiune de suisuri si coborasuri care ne scot sufletul si transpiratiile. Ni se termina apa asa ca ne grabim sa facem traseul cat mai repede, insa socoteala de acasa nu merge cu cea din creasta asa ca pana la urma ne ia cam 3 ore si jumatate; ba la un moment dat, intr-o stancarie ratacim traseul si ne invartim de nebuni vre-o jumatate de ora pana il regasim. De la curmatura, o luam repejor la vale si nu ne oprim decat la izvorul pe care tabaram insetati. Ajungem inapoi la stana Comarnice unde inchidem circuitul crestei si ne semetim sa facem traseul inapoi la cabana in mai putin de ora si jumatate cat scria pe indicator si chiar reusim sa il scoatem in 55 de minute. Ciucanii erau deja la corturi, asa ca nu ratam seara fara sa stam impreuna la o poveste si sa schimbam impresii despre traseu.
A doua zi, ne decidem sa strabatem cheile. E greu de descris in cuvinte frumusetea acestor chei. Nici macar fotografiile nu pot reda senzatiile de admiratie pe care ti le trezeste o drumetie prin cheile Cheii. Pornim fara bagaje de la cabana si tinem firul apei pana nu mai putem trece din cauza bolovanilor uriasi. Urcam pe grohotis urmarind marcajul triunghi albastru pana la un punct de belvedere cocotat pe un tzanc care ne da emotii. Adevaratele emotii insa abia acum incep cand poteca sta suspendata intre un perete la dreapta si un hau pe care nu prea indraznim sa il privim in ochi la stanga. Mergem crispati si strangem din fund mai abitir ca un cleste de spart nuci. A fost momentul in care m-am felicitat in gand ca mi-am luat pantaloni si bocanci… maro. Ajungem dupa vre-o 20 de minute la un al doilea punct de belvedere de unde deja vedem ca suntem la capatul inferior al cheilor. Decidem sa nu coboram pe poteca mai departe deoarece am vazut deja cam tot ce era mai bun de vazut. Ne intoarcem ceva mai relaxati pe poteca inventata de cine stie ce sado-masochist (aiurea, frumusetea peisajului merita din plin orice efort) ba ne ai arde si de poze. La revenire ne-o cautam cu lumanarea: o baie in apa rece ca gheata. Gasim rapid o bulboana, ne descotorosim urgent de haine si la intrarea in apa reinvatam urletul originar al stramosii nostri cand se cautau unul pe celalal prin caverne. Dupa chiotele si veselia de rigoare, o tulim inveseliti spre cabana la care si ajungem in mai putin de 20 de minute. E momentul sa strangem si mergem sa ne luam ramas bun de la cabanier, un antrenor de karate caruia nu-i lipseste palinca intoarsa in cazanul propriu si din care fiecare turist are un pahar gratuit din partea casei. E momentul sa ne aratam admiratia pentru spiritul gospodaresc al omului care stie sa isi intampine turistii ca o gazda adevarata; fostul canton s-a transformat intr-o cabana cu cabanier permanent, amenajarile de tot soiul isi fac discret simtita prezenta: beroduct (racitor speciala de bere), banci in jurul focului de tabara cu spatar si suport de pahare la spate, un cazanel vesel care pufaie la fiecare doua saptamani (cam atunci se termina palinca din tura anterioara), generator propriu si digi TV, grill, etc. Cu o capacitate de cazare de 26-30 de persoane si cca 20 de locuri de cort in curtea cabanei, reuseste sa faca fata cam tuturor solicitarilor de pana acum. Ne lasa si nr lui de telefon daca cineva doreste sa il contacteze: Ioan Dumbravescu, 0723-279899. Ne despartim cu greu si plecam in sfarsit spre casa, nu inainte de a da o tura pe la schitul Pahomie, un loc deosebit de reculegere. In final nu pot decat sa ma gandesc ca Buila-Vanturarita ar tebui sa fie una din destinatiile OBLIGATORII pentru orice iubitor de munte care se respecta si care stie sa umble pe munte. Va invit sa aruncati o privire si prin albumul foto al iesirii.
