Muntii Apuseni sunt cu siguranta un loc un loc binecuvantat. Iar dintre toti Apusenii, un loc aparte il au cu siguranta Muntii Trascau. Desi nu au aspectul salbatic al Craiului, sau masiv impunator al Fagarasului, au ascunse prin vaile lor surprize care pe pot face dintr-o iesire obisnuita una deosebita. Asa ca nu ne-a trebuit prea mult sa ne decidem pentru o iesire la Cheile Intregalde, cu tinta de atins: Piatra Cetii.
Chiar daca oameni de baza din club (aka Feri, Maca, etc.) au zis pas, ne-am strans totusi o mana de iubitori ai muntelui:Traian, Nelutu, Bianca si cei doi copii, Corina, Florin, Charlotte, 2 x Dan, Mihaela si Consuela si Alex, adica patru masini cu plecare la ora 8 din Medias.
Am ajuns pe la ora 11 in chei, unde am parcat masinile. Familia Cernica venise pornita pe catzarare in timp ce restul ne semetim si luam pieptis traseul direct pe o scurtatura prin mijlocul cheilor. Urcam prin grohotis drept in sus, ceea ce ne pune la grea incercare stabilitatea unora dintre noi. Cum nu aveam deocamdata marcaj, mergem mai degraba dupa intuitie. Dupa lupte crancene cu panta sustinuta ajungem si la lumina platoului. Tinta noastra se ajungem la poiana narciselor si sa facem poze in lanul de flori s-a cam spulberat cand am inceput sa intalnim tufe intregi de flori deja uscate. E drept ca am mai gasit cateva pe ici pe acolo, dar nici pe departe ce speram. Se vede treaba ca la anul va trebui sa venim in prima jumatate a lunii mai daca vrem sa mai prindem ceva. Cum Charlotte si Corina nu mai veneau restul trupei traversam platoul – mai pe traseu, mai pe langa – pana ajungem la Tecsesti. Nu am gasit narcise in schimb am dat de libertatea pura a unei mici herghelii de cai ce pasteau linistiti si nestingheriti de cineva. Cateodata, asemenea intalniri te fac sa te gandesti ca daca mai este undeva un colt de rai si de liniste, atunci cu siguranta seamana cu platoul de langa Pitra Cetii. Si daca vreodata cineva va fi dispus sa isi ia stresurile, nemultumirile, agitatia si frustrarile cu el aici, cu siguranta ca linistea patriarhala a muntelui il va spala cu blandete de toate necazurile si l-ar face sa zambeasca din nou.
Dar poteca noasta nu avea ganduri prea metafizic-bucolice, asa ca o ia repejor la vale si ajungem in rezervatia Poiana Narciselor morti de sete in cel mai potrivit loc cu putinta: un izvor. Bem insetati si prietenii nostri nu se mai satura de placerea apei curate si reci radiind de prospetime.
Din poiana ne despartim: eu (adica Flo) pornesc in urcus spre Piatra Cetii, in timp ce trupa vesela (2xDan, Alex, Mihaela, si Consuela) o pornesc pe poteca marcata la vale spre soseaua din valea Galzii. Si cum ardeam de nerabdare sa imi testez la alergare noii mergatori luati special pentru alergare (deh, Salomon :P), ma lansez nerabdator intr-o mini cursa pe poteca, Si bineinteles ca nu vad cand marcajul face discret in stanga asa ca o iau tot inainte pana poteca se termina brusc si eu raman prost in balarii. Nu ma dumiresc pe moment in care parte sa fie marcajul dar e limpede totusi ca ar trebui sa o iau in sus lucru pe care il si fac dar vai! Tufele tepoase se tin lant si unde cred ca e piatra sub frunze, nimeresc cate o groapa de mai mare frumusetea. Nu trebuie sa urc mult ca sa vad ca terenul e din ce in ce mai accidentat si mai stancos semn ca nu mergeam tocmai bine. Imi corectez cu chiu cu vai directia si urc piezis mai degraba banuind incotro ar trebui sa o iau si pana la urma am noroc: regasesc marcajul salvator. Ca tot patitul priceput, decid ferm sa nu ma mai abat de la marcaj, indiferent unde ar duce si urc sustinut gafaind cat zece si transpirand deja toata apa de la izvor. La un moment dat ies la lumina pe un tanc stancos si aud strigate de jos: Florineee, nu mai avem poteca! Grupul vesel patise aceeasi nazdravanie, nu au remarcat cand marcajul a luat-o brusc la dreapta si acum se tot suceau prin poienile de sub munte. Ma uit pe harta si le strig sa tina valea indiferent daca au poteca sau nu pentru ca o vor reintalni oricum, asa cum au confirmat ulterior. Ma linistesc singur la gandul ca in fond nu au altceva de facut decat sa coboare pe vale pana la sosea, nu au ce alte nazdravanii sa pateasca si sa mearga in balarii. Imi reiau urcusul sub privirile unei parapante tasnite parca de nicaieri si ajung cu un ultim efort pe varf. Imi aduc aminte de comoara si o gasesc relativ repede si usor cu GPS-ul dupa care ma arunc intr-o cursa nebuna (si evident inconstienta) pe pietrele instabile la vale, cu pauze din cand in cand pentru a mai poza cate una din florile cu care este vestita rezervatia Piatra Cetii. De remarcat frumusetea solitara a irisilor de pe varf (i-am gasit exclusiv acolo).
In poiana la Raicani (aceeasi liniste patriarhala) gasesc cu usurinta indicatorul care ma aducea inapoi in Valea Galzii, trag rapid cateva panorame si ma ambitionez sa scot maxim jumătate din timpul de o ora indicat pe panou. Cum alergarea era la vale, nu fac decat sa mai pisc frana de motor din cand in cand ca sa nu vin de-a berbeleacul si in 16 minute (ptiu, ce tare sunt!) ajung in sosea. De aici imi continui alergarea (ati trecut vreodata din accelerat in mocanita?) pe sosea in sus si, dupa ceva vreme, ajung si trupa vesela. Ne distram impreuna de peripetiile lor pe poteci surpriza (pana la urma au gasit-o relativ usor) si ajungem cu toti rupti de oboseala la masinile parcate in chei. Aici Traian si Nelutu amenajasera doua trasee de catzarare pe care le-au asigurat si si-au tocit degetele in ele. Ajung in final Corina si Charlotte, asa ca suntem din nou in formatie completa. Un mare VIVAT pentru Charlotte care era la prima ei drumetie pe munte in ultimii douazeci de ani, si care, fara conditie fizica a urcat pana unde s-a putut urca! E drept ca i-a ajuns cu varf si indesat dar cum altfel ar tine minte muntele? Ei, si daca tot ati ajuns cu lectura pana aici, aruncati o privire si pe albumul foto al iesirii. E mai putin palavragiu si laudaros decat mine si unele poze s-ar putea sa va placa. Si poate data viitoare iesiti cu noi.
